“Prima vizită la ZOO cu toți colegii” – povestea unui copil de 7 ani

Profesoara și părinții m-au anunțat că a două zi urma să plec la ZOO CLUB cu toți colegii, un ZOO unde pot hrăni aproape toate animalele și pot să pun și mâina pe ele, zice mami că sînt tare prietenoase și blînzi.

Ah, cîte emoții aveam, abia de puteam sta locului și nu mai aveam răbdare să vină următoarea zi. Noaptea am dormit iepurește, visam cum mă plimb pe acolo și cum mă înconjoară animalele și așteaptă să le vorbesc și să le mângâi. Dimineață am mîncat tot dejunul pregătit de mama în 2 minute și o așteptăm la ușa încălțat, îmbrăcat și cu ghiozdanul în spate.

Oh, dar drumul spre școală, ce lung a mai fost, efectiv credeam că mama intenționat mă duce pe cel mai lung și că nu mai știe nici o scurtătură. În sfîrșit, ajuns la școală, am fost fericit să aflu că mergem îndată ce se adună toți colegii. Pfff mare bucurie că nu sînt nevoit să mai aștept și 4-5 lecții să treacă, cu siguranță nu mai auzeam nimic din ce ne preda profesoară (s-a gîndit bine cînd a decis asta).

Au comandat un autocar mare, special pentru noi. Ne simțeam o echipa de fotbal care pleacă la un meci foarte important. Nu știam care primul să se urce, căci eram super entuziasmați, nu doar de acel zoo, dar și de cum oare arată autocarul înăuntru și cine va ocupă locurile cele mai bune. Eram “gălăgioși” pentru că toți aveam emoții și nu le puteam ține așa în noi, ca să nu explodam și ca să împărțim cu toți fericirea simțită.

Dar, se aude un strigat foarte puternic, Doamne, mereu tremur tot cînd aud cum cineva strigă la mine, uit tot și nu știu încotro să o iau. Mă apucă milioane de gînduri: “oare ce am greșit? Oare ce am făcut? Oare mă va pedepsi? Oare am uitat ceva? Oare mami sau tati vor fi supărați? Oh, sigur deja și mami și tati au aflat, cu generația gadgeturilor astea află tot în milesecunde. Dar totuși ce, ce am făcut? “

Era profesoară noastră, e o doamna de peste 35 ani, mereu nervoasă și nemulțumită, uneori îmi e frică să și respir în clasă, ca să nu se audă cumva prea tare, că am și eu momente cînd îmi trebuie mai mult aer, și îndată îmi strigă:
– De ce oftezi? Nu ai reușit să vii la școală și deja ai obosit?

Dar să revin la autocarul ăla mare, deci strigă profesoară ca să “terminăm cu gălăgia, că de altfel cel gălăgios rămîne acolo”. Am amuțit toți, pe rînd, că nu sîntem pe buton și uneori sunetele rămîn după noi, dar am tăcut și stăteam nemișcăți (zici că eram soldații aia din England, am văzut odată cu mami și tati într-o călătorie). Ne-a pus să stăm cîte doi de mâină, fetele în față, băieții mai în spate. Apoi am urcat încet (cred că le era frică maturilor că suntem în stare să dăm autocarul jos). Ne-am așezat fiecare acolo unde ne-a arătat, nu a fost rău, bine că reușisem să apuc repede mâina prietenului meu cel mai bun și am și nimerit cu el pe aceleași scaune.

Am mers cu autocarul aproximativ o ora, a fost vesel, toți colegii spuneau ce au visat noaptea, și eu care credeam că a fost o noapte grea doar pentru mine. Cînd am ajuns acolo, nu ne-am mai încercat norocul cu graba, am așteptat să coborîm la fel, pe rînd, cîte doi, încet încet, nu cumva să supărăm maturii, altfel ăștea ne pot duce înapoi la lecțiile de matematică și română. Nu a mai rămas mult și intrăm.

Stăteam așa cîte doi, în rînd frumușei, dar gurile noastre oricum o luau înainte, vorbeau și povesteam super entuziasmați mai departe ce vom vedea, ce vom face acolo. Eu povesteam colegilor despre cîteva grădini zoologice din alte țări la care m-au dus părinții în vacanță. Despre cum am văzut un Jaguar mare și scris că e super fioros. Și IAR, aud strigătul ăla înfricoșător, al profesoarei:
– Voi stați aici, pentru că doamna de la recepție a zis că sînteți prea gălăgioși și nu va primește.

Pe bune? Eram dezamăgit, șocat, supărat și îmi era și frică. Nu putea fi adevărat. De ce? Nu am strigat, nu am ieșit din linia rindului, cu ce am greșit? Ce ne facem acum? O să ne mai permită vreodată să venim? Pot să vorbesc cu doamna de la recepție? Vreau să-mi cer iertare că am vorbit prea tare și am suparat-o. O Doamne, MAMA, numai să nu o sunați pe mama. Nu vreau să o mai deranjați din cauza fiecărui cuvînt al meu, știu că uneori vorbesc prea tare, dar părinții mei sînt foarte concentrați la job-urile lor, pentru că vor să finalizeze mai repede, iar seară să fie liberi să ieșim cu toții la plimbare.

Dar toate astea rulau doar în gîndurile mele, limba mea a rămas nemișcată, stăteam cu gura închisă și nu puteam măcar să întreb dacă e adevărat. Bine că colegul meu are un auz perfect, și îmi zice:
– Băi ne minte asta, pe bune, am auzit cum Doamna aia a zis că nu intră toți copiii odată ca să nu speriem animalele de acolo. Așa că ne-au împărțit în 2 grupuri și noi vom intră îndată ce ies ceilalți.

Aleluia.
Mulțumesc părinților copilului ăstuia că l-au născut cu un auz așa bun, altfel sigur mă apucăm de plîns deja.

Dar totuși, de ce nu a zis profesoara adevărul? Oare ne crede așa de tîmpiți? Parcă tot ea ne învață să nu mințim.
De ce maturii deseori nu vor să ne înțeleagă și complică atît de mult lucrurile?
De ce nu vor să fie sinceri cu noi și doar inventează o mulțime de pedepse și minciuni?
Cum să fim și noi sinceri?

Și hah, cred că nu mai trebuie să fie așa vizibil fericirea și entuziasmul meu, că pare gălăgioasă și văd că o deranjează pe doamna profesoară, promit să fiu mai TĂCUT și să țin emoțiile pentru mine.


Daca vrei sa creezi o relatie frumoasa si plina de iubire cu copilul tau, gasesti aici metodetele cele mai eficiente.

Marcelina Uncu

Leave a Comment

Your email address will not be published.