Cartea unei iubiri înăbușite. Cum îl ajutăm pe copil să-și vorbească dragostea și emoțiile?

Într-o lume în care grija părinților pentru copii ajunge sa îi îndepărteze sufletește de aceștia, romanul “Tatăl celuilalt copil” de Parinoush Saniee reamintește un lucru făra de care orice efort, oricît de bine intenționat, e inutil: să te arăți preocupat nu înseamnă să fii mîhnit ori să descoperi lipsuri și ciudățenii pe care să vrei cu orice preț să le repari, ci să arăți încredere și să te porți cu înțelegere.

Cu iubire. Ceva atît de simplu și atît de fragil…

O carte presărată cu tipare de parenting şi efectele acestora asupra copiilor. O carte care pentru mine nu e despre voce, prezența sau lipsa ei, ecoul sau surzenia ei, e despre ceea ce ne face să vrem să vorbim sau…sa muțim.

O sinteză de câteva lecții extrase din această carte pentru a ne întelege copilul și pentru a ne ajuta reciproc. 

      1. Ceea ce vorbim are răsunet adânc, chiar dacă o spunem în șoaptă.

Vorbim. Putem vorbi. Dar oare o facem corect? Oare faptul că putem vorbi e un privilegiu atunci când rănești pe cineva? Un adult. Un copil. O ființă mare în universul ei, dar pe care tu o faci mică de tot…

“Din ziua în care am descoperit că  sunt prost, am devenit sensibil la acest cuvânt, iar cand eram strigat aăa, mă înfuriam, țipam,  spărgeam ceva sau loveam și făceam tărăboi. Însă din clipa în care am acceptat realitatea, m-am purtat altfel: nu-mi mai ieșeam din fire cand auzeam vorba aceasta, deși mi se punea un nod în gât, o gheară îmi strângea inima, totul mi se întuneca în fața ochilor și mi se părea că nici soarele nu mai strălucește. Căutam un colț unde îmi ghemuiam picioarele cu brațele. Îmi lăsam  capul pe genunchi și îmi doream să mă fac mic, atât de mic, încât să nu mă poată vedea nimeni. Nu mai aveam chef să mă joc, uitam cum e să râzi, nu  mă mai înveselea nimic. Și orele acestea se prelungeau , ajungând până la o zi-două. Știți ce mult înseamnă o zi, două pentru un copil de 4 ani?

        2. Încrederea nu trebuie trădată. Lauda va veni la timpul ei, sau poate, nici nu va fi nevoie de ea.

“ Tatăl s-a apropiat de mine.

-Acum că ai spus “mami”, fă-mi o bucurie și spune și-un “tati”.

Toți așteptau. Simțeam că mă sufoc. Mama, singura mea speranță, mă trădase și le dezvăluise tututor un secret care ar fi trebuit să rămână doar al nostru. Cât am putut de iute, mi-am smuls mâna dintr-a ei și am fugit spre casă. Mi-am jurat că nu o să mi se mai facă niciodată milă de mama- nu voi repeta niciodată greșeala asta![…] Într-o asemenea casă, n-aveam voie să vorbesc. Toată dorința de-a mă exprima, care mă cuprindea în cele două săptămâni petrecute în sud, aici pur și simplu murea.”

        3. Răbdarea. Emoțiile sunt frumoase și spun atât de multe.

Validarea emoțiilor. Recunoașterea lor. Un copil vrea să exteriorizeze ce simte, altul interiorizează. Respectați-i alegerea. Nu vă fie teamă că va fi așa tot timpul, introvertit sau pasiv. Doar că asta e ceea ce vrea el acum, iar pe masură ce îi vom crește stima de sine și el își va întări încrederea de sine, se va exterioriza cu drag și dezinvoltură, și ce exteriorizare va fi! Un copil care se simte iubit, acceptat, înțeles, respectat în orice condiții se poate concentra mai bine pe propria dezvoltare.

“Bâlbâindu-mă, i-am raspuns:

-Vra…vră..ji…

– Aha, acea cu vrăjitorul care legase limba copilului.

– Vrăjitor. Bibi… vrăjitor.

Pe măsura ce teama se ștergea, spuneam tot mai multe cuminte. Bibi era calmă. Nu se minuna de cuvintele mele.Nu arăta vreo bucurie neobișnuita. Nu râdea demine. Se purta ca și cum faptul că vorbeam era ceva firesc și niciodată nu existase o problemă anume. Dupa o lună, stăteam cu ușurință de vorbă cu Bibi, era secretul nostrum dulce. Bibi nu avea nici o dorință de a se mândri cuiva cu meritul că mă făcuse să vorbesc. Nu voia să demonstreze nimic. Nu voia să facă parade cu mine. Și, mai important decât orice altceva, nu mi-a trădat încrederea.”

       4. Alegerea a ceea ce trăim și mai ales, a ceea ce exteriorizăm.

Brusc, iți vezi copilul de doar 2 ani cu foarfeca ascuțită în mână si te cuprinde panica.  Mintea ta e captivă cu derularea pericolelor ce se puteau întâmpla dacă ai fi intrat cu un minut mai târziu. Te iei în mâini și zambești, luându-i-le din mână, tremurând și bâiguind că “e periculos”, “e mic”,”se putea rani”. Nu vrei să îi arăți groaza și teama, dar le simți. Le simte și el. Și daca nu vei ascunde foarfeca, cel mai probabil, că va fi tentat iar să se joace cu ea. Te-a simțit. Ei simt totul.

Daca lași in astfel de momente să predomine frustrarea, nu are cum copilul sa simta iubirea, el simte un amalgam de incertitudini care vin dinspre tine. Și atunci avem noi oare dreptul să îi judecăm că nu ne apreciază dragostea?

“-Of, doamne! Copilul asta este atât de complicat, că nu știi cum să o dai cu el.

-Cheia este doar în dragoste și afecțiune, pe care voi nu i le arătați.

-Cum poți spune asta, mamă? Toate gândurile și neliniștile mele se îndreaptă spre el.

– Ciudata iubire! Ai gânduri și neliniști, dar nu te bucuri de el. Iți arăți neliniștea, nu iubirea.”

5. Creativitatea. O culoare poate spune mult mai multe despre copilul tau decât un capitol dintr-o carte.

“Cuvintele  nu erau pentru mine doar grupuri de litere, aveau o lume a lor. În anii de muțenie, mă luasem la trântă cu fiecare cuvânt, îi stiam greutatea, culoarea, îi simțeam forța. Cum puteam arăta toate aceste însușiri în scris? Îmi era imposibil să folosesc o singură culoare când scriam. Când îmi făceam temele, trebuia să am creioanele colorate la îndemână. Păi se poate scrie cuvântul “sânge” cu altă culoare în afară de roșu? Negru era bun numai pentru “moarte”. Verdele era pentru “iubire”, iar griul pentru “tristețe”. “Tatăl” avea întotdeauna, în ochii mei, o culoare maronie urâtă, iar “mama” era de un galben șters, ca un soare căruia nori învălmășiți îi ascundeau strălucirea și energia. “

Și pe final, o lecție de acceptare. Acceptare condiționată, dar eliberatoare.

“ Profesorul a continuat:

-Îl rog atunci pe tatăl lui să ne facă onoarea de a spune cateva cuvinte despre tanarul artist.

Tatăl se panicase. S-a uitat în jur și s-a dus spre scenă.

– Orice tata și-ar dori un baiat ca Shahab. El a ajuns singur acolo unde se află azi, eu n-am făcut nimic pentru el. Realizările lui nu mise datorează. Sper să mă poată ierta.

A venit spre mine, deschizând larg brațele. Ochii mi se umplură de lacrimi, abia îl mai puteam vedea. Am mers spre el, m-a strâns puternic în brațe și m-a sărutat pe creștet. Fotografii au surprins scena, iar mama a văzut în această poză un fel de tratat final de pace, astfel ca a mărit-o atât de mult încât, cu tot cu ramă, ocupa jumătate de perete. Părea că vrea să acopere cu ea toate experiențele amare din copilăria mea. Încet-încet această poză a devenit un simbol al trecutului meu, învăluindu-mi amintirile neplăcute.”

Leave a Comment

Your email address will not be published.