Dacă vrem să creștem copii fericiți, noi mai întîi trebuie să înțelegem ce înseamnă fericirea defapt. Dacă vrem să nu traumăm copiii, atunci noi avem nevoie să obținem mai întîi acea libertate de a fi așa cum suntem și posibilitatea de a ne iubi pe noi înșine, ceea ce foarte mulți dintre noi încă nu atins (eu la fel încă nu).
Exercițiu:
Scrieți de cîte ori în viață vi s-a spus să fiți așa cum sînteți? Cand ați avut nevoie de un sfat, de încurajare, de ajutor sau cînd ați avut nevoie să alegeți ceva (la care universitate să mergeți, care job să alegeți) și vouă nu vă spunea ce să faceți, dar să vă oprească să vă zică “stop, liniștește-te, fă ceea ce simți tu și ce iubești, fii așa cum ești tu și totul va fi bine”.
Mie nu mi-au zis practic niciodată, mereu mi s-a spus “pentru ce îți trebuie, coboară cu picioarele pe pămînt, fii mai simplă, cine ești tu să dictezi?! etc”.
Fooarte foarte puțini oameni au primit binecuvîntarea la tot ce sînt ei și ce vise au. Noi nu primeam o binecuvîntare, dar din contra, mereu primeam critică: ba că ești prea rapid, ba că ești prea încet, ba că ești prea liniștit, ba că vorbești prea tare, ba că înveți prea bine și la care universitatea te-ai pornit tu mă rog căci cu așa job nu o să faci bani să nu mori de foame.
Eu cînd eram mică mi se spunea că am buze prea mari. Și o perioada foarte foarte lungă îmi era rușine de buzele mele, eram complexată de ele. Iar în acest articol este pentru prima dată cînd eu spun despre asta, și mă bucur, pentru că înseamnă că am trecut peste. Și cunosc mulți oameni care nu iubesc ceva la ei anume pentru că cineva le-a zis că de exemplu au nas prea mare, sau ochi prea mici, și se complexează foarte tare și la 40 ani cu asta.
Vă rog să înțelegeți, eu NU învinovățesc părinții și buneii, dar vorbesc despre societatea cum e formată și despre faptul că noi foarte rar suntem apreciați pentru ceea ce suntem, și nimănui nu îi este lene să ne “corecteze”. Iar știind despre aceste lucruri, noi o să știm cum să nu ne traumam copii noștri.
Foarte mult vreau să fiți atenți și să dați un search în google să vedeți ce înseamnă A TRAUMA. Pentru că acum acest cuvînt a devenit un TREND (dacă îl pot numi așa) și una două “mă tem să nu îmi traumez copilul”. TRAUMA este defapt altceva, și următoarele zile o să scriu despre aceasta un alt articol pentru că este mult de povestit.
Aici vreau să va spun despre cît de important este să ne “reparăm” întîi pe noi, adulții (noi aștea care credem că am trăit multe și le știm pe toate și vrem să ne EDUCĂM copchilașii și sa le spunem ce e viata), apoi să căutăm “probleme” în copilul nostru sau să vedem în el un manipulator sau ființă care a venit pe lumea asta să-mi consume nervii. Din contra, ei au venit să ne ajute pe noi, sărmanii de ei, pe bune, muncesc încă din burtică și ne învață pe noi ce e viață asta. Apoi noi începem să-i cioplim și să-i stricăm.
Revenind, noi trebuie (și anume trebuie) să ne reparăm pe noi mai întîi, iar aceast lucru nu este posibil fără ajutorul cuiva din exterior, psiholog/psihoterapeut/hipnoterapeut ce vreți voi, DAR BUN SĂ FIE. Eu am testat singură (a fost bine, dar nu pot ajută acea fetiță mică fără ajutorul cuiva) și am fost și la mulți psihologi, iar unul dintre ei în loc să mă ajute – m-a doborit (și această e pe bune, m-a dus într-o depresie serioasă despre care dacă doriți o să va povestesc). Sfatul meu este:
- Să nu vă chinuiți singuri căci e practic imposibil să rezolvi probleme în care ai rămas blocat încă la 2-7 ani;
- Dacă simți din prima ședință că psihologul e … trimite-l frumos și caută altul. (Știu că aici am scris urît (credeți-mă, am făcut-o cât de subtil am putut), dar sunt foarte supărată că unii oameni cred că sunt Dumnezeu și le știu pe toate, cînd defapt aproape nimic nu știu și pot distruge vieți în loc să le reînvie).
Concluzie:
Nu ne blocăm la “cine e vinovat”, dar decidem ACUM, în secundă această că VREAU SĂ FIU FERICIT EU și ne sculăm și facem pașii necesari spre asta. Asta nu este valabil pentru cei care cred că au avut o copilărie cu toate bunătățile planetei, nici un fel de violență fizică sau psiho-emoțională, dar, eu din acestea încă nu am întîlnit, pentru că dacă nu au făcut-o rudele – atunci sigur au făcut-o educatorii, profesorii, colegii, societatea, oricine.
Vă iubesc și vă doresc multă pace, înțelegere și iubire!